Acinu

I believe I can touch the sky…I think about it every night and day…Spread my wings and fly away…

O camera rotunda. Micuta. Inalta. Fara ferestre. Fara usi. Doar peretii albi. Libertate. Deasuprea mea – cerul. Negru si plin de stele. Mii de punctulete luminoase care sclipesc in noapte. Luna lipseste cu desavarsire. Nu mai e nimic in afara de acel colt de univers. Si de mine. Si de camera rotunda. Ma uit in jos. Stau pe niste lespezi de granit intunecat. Ceva minuscul straluceste la picioarele mele. E un inel din piatra lunii. Cu un safir in forma de fluture. Un fluture cam filiform. Dar foarte luminos. Il pun pe deget. E rece si ma infior. Apoi totul dispare. Fara niciun zgomot, fara nicio miscare. Nu mai exista peretii si nici lespezile de granit. Doar stelele care ma cheama. Ma striga. Imi soptesc numele. Ma indeamna sa zbor catre ele. Zbor! Prin aerul rece care ma inconjoara. Zbor in spirala. Sus. Sus. Tot mai sus. Cu cat urc cu atat stelele se inalta mai mult. Mai departe. Mai imposibil de atins. Mai chematoare ca niciodata. Dorinta imi da aripi de fluture multicolore si stravezii ca aerul. Repede. Mai repede. Si mai repede. Dar nu suficient. Orele trec, noaptea ramane neagra. Si eu urc. Si urc. Si urc. Mereu. Fara oprire. Nu ma uit in jos. Niciodata. Nu am de ce. Si chiar daca am nu vreu. Vreau sa zbor! Sa ajung la stele. Sa le ating. Sa nu ma mai cheme. Si iar ma inalt. Mult si repede. Si iata ca am ajuns la final. Ca steaua nu mai are unde sa fuga. Ca in final sta pe loc. Si creste. Si eu ma apropii. Si aproape ca o ating. Dar incep sa cad. Si cad. Si cad. Si cad. Mereu…