“Poezie”
Vantul sufla. Puternic. Imbraca salcia care danseaza sub mangaierile lui, care-l imbratiseaza la randul ei si care-i sopteste vorbe de dragoste. Doi indragostiti ce sunt impreuna etern si niciodata. Ce se cauta, dar nu se gasesc. Ce se ating, dar nu se simt. Ce sufera, dar iubesc…Salcia si vantul.
Lacul e gadilat de algele sfioase, ce stralucesc prin opacitate si dau o lumina bleo-verzuie, usor difuza. Si ele tremura, soptesc, se roaga. Si ele viseaza si aspira. Iar lacul e stapanul lor etern care le cuprinde si le-mbata cu mireasma apei. Si le apara de tot ce e afara, de marele necunoscut, de marele pericol. Le apara pentru ca le iubeste…Lacul si algele.
Nimic, nimic, nimic nu e…Si in acelasi timp e totul. Undeva, departe, foarte mic este unul din miliardele de miliarde de miliarde de puncte efemere si cu o lumina ce palpaie usor…E Soarele incorporat in Univers care traieste prin el, respira prin el, arde prin el. Si e atat de mic. Si de neinsemnat. Si pentru Univers poate ca n-ar conta daca s-ar stinge. Insa il iubeste si-l lasa sa arda undeva, departe, mic si lucitor, slab si neinsemnat…Soarele si universul.
Iubeste, nu iubi, ma iubeste, nu ma iubeste, iubesc, nu iubesc si petale de margareta cad si cad si cad. Esti o alga pe fundul unui lac, o salcie in bataia vantului, un soare intr-un univers. Si simti. Si iubesti. Tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu… Nu eu, caci eu nu simt nimic…niciodata…nicaieri. Doar tu…undeva…candva.
