Acinu

O scoica trandafirie straluceste in apa de clestar. E mica, mica, mica de tot pentru ca e departe, departe, departe, undeva pe fundul verde al apei care este din gresie, rece ca gheata dintr-un iceberg si lunecos ca un sarpe. Un vartej apare din neant, creste, se invarte cateva secunde in jurul scoicii, apoi scade si dispare brusc, nelasand nicio urma in apa neclintita. Scoica arata la fel. Apa e de fapta sticla, iar scoica doar o amintire care traieste in ea… Desi nu o vede nimeni. Sticla e de fapt gheata, iar gheata e doar apa topita. Aici nimic nu e ceea ce apare, aici totul are o alta dimensiune, o alta forma.

Scoica, nemiscata de secole, se deschide incet, incet si dupa cativa ani din ea iese o orhidee violacee, de foc, care arde sticla, fara a o atinge, si incepe sa creasca. In fiecare secol cate un milimetru. Si anii trec, trec, trec. Si  orhideea creste si isi fixeaza radacinile in gresia verzuie, roasa de timp, singurul semn al trecerii acestuia. Iar capul ei iese complet din sticla, si petalele se intind in cautarea soarelui pierdut, pe care-l simte insa in seva ei. Si se uita in jur si incepe sa descopere LUMEA… acea lume.

Deasupra e cerul rosu ca sangele, in jur aerul e gri, iar pamantul negru. De jur imprejur, nimic, in afara de un vid imens care cuprinde totul. Si pe acea planeta dreptunghiulara de marimea unei cutii de chibrituri, singura vietuitoare e floarea care straluceste, radiind lumina si caldura in jurul asemenea unui soare. E centrul planetei, centrul universului sau…

Si planeta aceea e prinsa, fara putinta de scapare intr-un bol de cristal, acoperit de praf, uitat intr-un pod vechi al unei case darapanate care a fost parasita cu multi ani in urma. Si sta si asteapta in tacere ca cineva sa vina sa-l redescopere, sa-l culeaga si sa-i ofere viata din nou.