Acinu

O zi oarecare de octombrie. Mai rece decat de obicei, ce-i drept. Stau in statie. Si astept…Astept…Astept. Si mai si inghet. Si a inceput sa picure usor. Si bate vantul. Si cad frunze aurii din copacii pe jumatate desfrunziti.Si cerul e innorat. Si sunt inconjurata de oameni grabiti, prea grabiti pentru a observa detaliile din jurul lor. Si am inceput sa devin usor melancolica. Si nu-mi place. Deloc. Si ma intreb daca o sa ajung azi acasa. Si ma gandesc la patul cald si moale si la laptop-ul de pe birou. Si as vrea sa prind aripi. Sau sa ma teleportez. Si incep sa ma rog sa vina amaratul de autobuz. Si… Incredibil! A avut efect! In sfarsit, zaresc masina alba cu scris portocaliu (detest culoarea asta) care se chinuie sa parcurga ultimele sute de metri pana la statie.

Ma urc in autobuz si sunt inconjurata de un val de aer conditionat cald. In mai putin de 5 minute incep sa ma gandesc ca mi-e prea cald (ce ti-e si cu corpul asta). Autobuzul e destul de aglomerat, insa fata de alte dati nivelul este chiar acceptabil. Reusesc cu chiu cu vai sa-mi dau jos ghiozdanul care mai are putin si-mi rupe spatele. Il pun pe jos, ca altfel imi rupe mana… distructiv obiect. Am reusit sa ma strecor intre o doamna si un domn si mi-am asigurat un loc…in picioare, evident. Incep sa ma holbez absenta pe fereastra semi aburita… same old, same old. Acelasi „peisaj” neschimbat: cladiri vechi, cenusii si darapanate (majoritatea ), business men sau business women grabiti/e , grupuri de adolescenti cu mers taraganat sau care stau pe cate un gard si fumeaza, siruri de masini care lancezesc in trafic si polueaza arul si-asa aproape irespirabil, nelipsitul concert de claxoane, Dambovita murdara ca de obicei, parculete parasite care te indeamna sa le eviti, caini maidanezi care dorm sub masini sau cauta de mancare in gunoi … just like I said: same old, same old.

O noua statie, un nou val de oameni care umple autobuzul pana la refuz: cativa skateri, niste cupluri emo, cateva fete care discuta cu voce tare si care zbiara in mobil la nu stiu cine, atotprezentii manelari cu mobilul din dotare si cu manelele date la maxim, babute cu baticul pe cap care vor mereu sa le cedezi locul, niste studente imbracate foarte ingrijit, rockeri cu nelipsitele plete, cu castile bine bagate in urechi si care dau din cap in ritmul muzicii si tot asa. Ce mai! O adevarata reprezentare a diferitelor specii si subspecii ( se stiu care sunt ) bogat colorata atat ca imbracaminte, cat si ca limbaj.

Undeva, in spatele meu se aud doua voci aprinse care se cearta . E vorba despre o doamna mai tanara si una mai in varsta si despre disputa eterna din autobuze : „Cine ar trebui sa stea jos? Oamenii in varsta sau cei mai tineri si mai obositi?” . Evident, ca mai multa lume se baga in vorba pentru ca, vezi Doamne, traim in Romania. In orice caz, dupa injuraturile de rigoare si urletele necesare discutia dispare in neant, asa cum a si inceput… Eu, personal, prefer sa ignor scenele astea si sa dau volumul de la ipod mai tare ( chiar daca stiu ca exista sansa sa raman surda peste cativa ani )…n-are sens sa-mi consum neuronii ( care si-asa sunt destul de putini ) cu astfel de lucruri. In plus, n-am niciun drept sa judec pe nimeni pentru ca nu sunt impartiala… dar mai ales chiar nu ma intereseaza subiectul.

Mai trec cateva statii lipsite de evenimente si apoi are loc „impactul” : soferul pune o fraaaanaaa brusca si toti „pasagerii” sunt aruncati catre partea din fata a masinii. Ma agat cu disperare de o bara si incerc sa nu produc daune prea mari. In schimb, o tipa destul de „plinuta” (cu usoare tendinte catre supraponderabilitate )reuseste sa se izbeasca de bara, fix in zona in care-mi tineam mana si degetul meu mic este strivit. Imi vine sa urlu de durere, in timp ce in casti se aude vocea lui Brendon care canta: „Praying for love in a lap dance and paying in naivity ohhh…” ( nota: Brendon de la Panic at the disco ).

Imi revin incet-incet dupa „soc” si constat fericita ca nu mi-am rupt degetul. Ba chiar pot sa-l misc fara sa fac niste grimase infioratoare. Observ destul de mirata ca rucsacul meu se afla la locul lui si nu s-a dus sub vreun scaun ( o fi din cauza cartilor care cantaresc o tona… poate ca de-aia are stabilitate mai mare). Ma simt chiar si mai fericita cand observ ca trebuie sa cobor la urmatoarea (am o fire optimista si sper ca o sa si pot sa trec de muntele de oameni care imi blocheaza calea de acces catre exterior ). Automat, imi vine in minte motto-ul meu : „Intotdeauna se poate mai rau”…

Printr-un miracol ma strecor afara din autobuz cu toate membrele la locul lor si pe deasupra intregi… La naiba! A inceput sa ploua ca lumea…si ca de obicei, cand ploua, nu am nici umbrela, nici o geaca cu gluga. Ma resemnez si incep sa merg prin ploaie inspre casa. Ipod-ul meu parca ar fi fermecat si pune melodii care se potrivesc cu starea mea de spirit… Acum ascult Misery Business de la Paramore… imi staruie in minte cuvantul „misery” si-mi aduc aminte de testul de la fizica pe care l-am dat azi ( mentionez ca sunt paralela cu aceasta materie; urmarile pot fi prevazute )…

Nota: acest text este inspirat din realitate, dar totusi o “opera” fictiva