Acinu

Laura era veselă…”veselă” e un fel de-a spune, având în vedere că fata nu prea gusta acest sentiment…Reuşise să-l convingă pe “super-tati” că are o migrenă teribilă şi că azi nu poate să se ducă la liceu…evident “super-tati” i-a făcut rost de-o scutire şi după ce-a plecat la servici, fata i-a chemat pe gorilă şi pe căţeluş şi s-au dus să colinde parcul.

Pe lângă nelipsitul mobil (care se schimba cam o dată pe lună), ipod-ul de vreo 80 G (pe care-l folosea o dată pe an…da’ dădea bine să-l aibă) şi nelipsitul zâmbet veninos marca Laura, mai existau două “accesorii” foarte importante: gorila şi căţeluşul…adică pseudo namila de iubit cu rolul de a urla la oricine avea tupeul să se ia de Laura (prin urmare respectivul tăcea mai tot timpul) şi pseudo prietena cea mai bună care se schimba veşnic şi era de fapt un fel de slugă (în opinia Laurei prietena cea mai bună era oglinda, dar avea nevoie de cineva care să încaseze ordine).

Acum se plimba, admirând priveliştea (a se înţelege “scanând teritoriul în căutare de potenţiale victime”), afişând o dantură impecabilă de fiecare dată când zărea vreun oarecare că se holbează…Obosită după 10 minute de mers pe jos, se aşeză pe cea mai curată bancă pe care o găsi şi începu să vorbească (doar ea, nu şi însoţitorii…aceştia se mulţumeau să murmure câte un “îhm” aprobator şi atât)…Se opri brusc; i se păruse că le văzuse pe ameţitele alea două care erau în clasa vecină…”cum le chema…Valeria şi Dana parcă…nu contează…oricum, dacă erau ele o să fie un subiect numai bun pentru o nouă bârfă…ah, ia uite-i pe tipii ăia…trebuie să fac rost de numărul de telefon al blondului…Laura, la treabă cu tine”…şi astfel gândurile Laurei le părăsiră temporar pe “Valeria” şi “Dana”…